You are currently viewing O zi de nuitat
Books

O zi de nuitat

Peste două zile ne aflăm la jumătatea lunii octombrie. Parcă mai ieri era începutul anului 2004! Ce repede a trecut timpul. Dimineața zilei se arăta atât de frumoasă încât lumina mi se părea ireală fiindcă curgea de pretutindeni printre toate frunzele copacilor cu esență tare și al brazilor ce împodobeau acolo sus la Cetate,  întregul târg al Sucevei, inima Bucovinei, cum i se mai spune. Din centrul orașului de urci mai sus spre Cetatea de Scaun, poți vedea nestingherit întreaga vale a Burdujenului atât de largă, unde casele se perindă printre blocurile nou apărute, însă, la diferite distanțe între ele încât spuneai că te afli în fața unui imens acvariu cu tot felul de coloraturi, echilibru firesc al acestor locuri. Nu odată ci de nenumărate ori mi s-a arătat în fața ochilor dimineți gălboase, amiezi strălucitoare și limpezi și amurguri atât de cuminți și strălucitoare, poposind peste pietrele stâncilor Cetății, asemeni unui pat primitor pentru odihnă cu așternutul din catifea prețioasă dungat în vergele subțiri ori dantelate. De câte ori priveam întregul peisaj prin aceste lumini, de atâtea ori vedeam peisajul și luminile care-l binecuvântează, mult mai lustruite! Așa le comparam cu lumina lămpii cu fitil, prinsă pe unul din pereții casei bunicilor de la Bucecea, făcând ca întreaga vale a Burdujenului și o parte din Ipoteștii Sucevei, să zburde într-un verde de China, verde cromatic ori verde gălbejit, asemeni culorilor tulburătoare din pictura lui Grigorescu. În acea zi frumoasă de toamnă târzie, pe când la câmpie se arătase demult toamna, prin arșița sălbatecă din timpul verii, cutreieram centrul fermecat al Sucevei purtând în sufletul ochilor, culorile sclipitoare al brazilor cu ramuri albicioase precum cerul din ochii partenerului meu de viață. Totul mi se părea asemeni unei poezii îmbrăcată în zale argintate cu sclipiri și port astral și muzicalitate celestă din Balada lui Ciprian Porumbescu! Cu o zi în urmă mi-am strâns expoziția personală de grafică ,, Ctitorii Ștefaniene”, ce fusese deschisă aici în Suceava pe simezele Galeriei de Artă ,, Ion Irimescu”, la al cărui vernisaj a vorbit artistul-plastic Ion Grigore, profesor la Academia de Arte Nicolae Grigorescu din București. Când l-am văzut pentru întâia oară pe acest om, eram elevă la Scoala Populară de Artă din Brăila, clasa de pictură condusă de profesorul Vespasian Lungu, mare prieten cu Domnia Sa. Atunci când l-am văzut, profesorul Ion Grigore, venise în vizită la profesorul meu, amundoi fiind prieteni din timpul studenției. Încă de atunci de când l-am cunoscut, în mintea mea mi-a rămas numele său, aureolat de cava inefabil prin tot ce crează în opera sa.Pe atunci, în minteea mea de copil l-am văzut ca pe un om simplu de la țară. Smerit, de statură potrivită, roșcovan la față cu ochii de culoarea cerului azuriu și îmbrăcat modest, pe chipul său putaei citi atât de  clar cum se ascunde melancolia bizară a unui bucovinean. Asculta tot timpul; rareori se pornea la vorbă! Asculta printr-o tăcere șugubeață pe măsura înfățișării sale de excepție , de a vedea valoarea celor din fața sa în egală măsură. În perioada  vernisajului expoziției mele deschisă la Galeria Ion Irimescu, Domnia Sa, se afla la Fălticeni locul de obârșie al copilăriei sale. Despre toate aceste amînunte aflase din Ziarul local al Sucevei! Aflând că am fost eleva lui Vespasian Lungu, prietenul lui, a venit special pentru a vorbi! Cu viciul oratorului împătimit de frumusețea artei și culturii și darul de a scrijili oricare cuvânt în grai moldovenesc, profesorul Ion

Grigore de la Academia de Arte Nicolae Grigorescu, a lăsat în jurul expoziției mele de grafică „Ctitorii Ștefaniene ”, o nestemată frumusețe de cuvinte, râvnit de oricare artist al locului. Rămasă pe loc să admir construcția bisericii Sfântul Ioan Botezătorul, nici nu am sesizat că cineva din stația de autobuz care se afla la câțiva metri de noi ne privește insistent și ne face semn cu mâna, pomenindu-mi numele! Întorcând capul să văd despre ce este vorba, am dat cu ochii de domnul profesor Ion Grigore. Surprinsă de cum mi-a pomenit numele, m-am apropiat și ne-am salutat cu emoție și bucurie.
– Ce faceți domnule profesor , am întrebat. Așteptați pe cineva ?

– Nu, aștept ceva de ocazie care să mă ducă la Fălticeni. Vreau să ajung la maestrul Ion Irimescu! Mă așteaptă, am întârziat. Ultima oară am ajuns la el după Sfintele Sărbători ale Paștelui! Am fost mai tot timpul verii prin zonă, însă cu multe probleme ori prins cu munca mea, nu am avut răgaz a trece. Azi m-am hotărât să ajung. Am vorbit la telefon și mă așteaptă. N-aș vrea să-l dezamăgesc. Pe loc i-am propus că-l ducem noi cu mașina. Cu prezența sa modestă, și spiritul de înaltă smerenie, dintr-o dată i s-a luminat fața. Știind atâtea despre mine, mai mult vorbind la vernisajul expoziției de la Suceava necondiționat, mă simțeam în al noulea cer, știind că pot face și eu ceva pentru dânsul. În drum spre Fălticeni, i-am propus să mă ia și pe mine în vizită. N-a stat prea mult pe gânduri!
– Uite ce este Constanța, vii cu mine, însă te averizez de la început că vizita va fi scurtă, iarăși maestrul Ion Irimescu, primește vizite cu programare! Îl priveam cu ochii plini de uimire, de acolo de pe locul pe care mă aflam în mașină, nepronunțând nici un cuvânt.
– Ți-a pierit graiul? adăugă profesorul.

– Nu domnule profesor, mă gândeam că înainte de-a intra la Muzeul Ion Ireimescu, cât parcăm mașina, dau o fugă prin piață să cumpăr un buchet de flori! L-am văzut în carene și oase pe maestrul Ion Irimescu, la televizor când i s-a sărbătorit vârsta de 100 de ani ! M-a impresionat cum a vorbit. Măcar o floare să-i dăruiesc!
– Bine Constanța, de ești cu mine, va înțelege că mi-ai fost studentă…
– Da, am fost eleva prietenului dumneavoastră, este într-un fel același lucru!       Nici nu știam cum să-i mulțumesc pentru gândul bun. Îmi oferea șansa să-l văd pe maestru Ion Irimescu, trecut puțin de 100 de ani.În mai puțin de jumătate de oră ne aflam în fața Muzeului cu numele său, acolo unde locuia și dumnealui. Aici, îi purtau de grijă o familie de profesori care erau și muziografii muzeului. După ce am pășit pe o alee în curte, ne-am îndreptat pe o alta, spre locuința maestrului. Văzându-l pe Ion Grigore, I se putea citi pe chip toată bucuria revederii. Și-a trecut privirile asupra mea. M-a privit cu ochii marelui sculptor, apoi l-a întrebat pe domnul profesor pe un ton scăzut și tandru: ți-a fost elevă? Mimica naivității lui Ion Grigore cu care i-a dat răspunsul, mă făcu să privesc pe pereți cu uimire și umilință. Poate oricare alt răspuns i-ar fi dat, nu știa nimic despre mine. La vârsta Domniei Sale îl vedeam îmbrăcat în armura singurătății. I-am întins buchetul de flori! În momentul în care a luat florile i-am luat mâna ducând-o spre obrazul meu, semn al mângâierii mele. După ce a pus florile pe o măsuță ce-i stătea alături, l-a stâns în brațe pe Ion Grigore, sărutându-l pe obraz. Discuția purtată între cei doi discipoli la care am asistat, a fost la modul general; îi mărturisea profesorului că-l dor mâinile și picioarele din cauza reumatismului, însă din alte puncte de vedere se simte bine! Când obosesc, merg și mă odihnesc pe pat. Totul mi se pare normal, mărturisea maestrul! M-au vizitat mulți prieteni pe care nu i-am văzut de zeci de ani, iarăși acum două săptămâni în urmă i-am avut în vizită pe Alexandru Zub, Valentin Ciucă și Dan Hatmanu !
Eram atentă la toate mișcările pe care le face maestrul Irimescu în timp ce vorbește. Avea o mare degajare în tot ce spune. Il priveam atât de atentă, fiindcă pentru mine era una din marile personalități în viață la care nu se prea putea ajunge!  Prin toate expozițiile mele din acel an 2004, cu Ctitorii Ștefaniene, am avut prilejul să cunosc foarte mulți oameni importanți din cultura noastră, însă ca maestrul Ion Irimescu, nu! Gândul mă ducea la greutatea întregii sale opere! Spiritul său care a eclipsat aproape 80 de ani în sculptura noastră românească! Așezat într-un foltoliu imens, îmbrăcat într-o ținută de casă, elegantă pentru primirea unui musafir, uscățiv la față cu orbitele obosite în care se ascundeau lumina ochilor săi frumos de un albastru spre gri întunecat, privea cu o melancolie blajină, de o puneai la suflet. Dacă mi-ar fi adresat vreo întrebare, cu siguranță abia aș fi putut răspunde din pricina emoțiilor. Îl priveam, și-l consideram un mare privilegiat prin zestrea pe care i-a dat-o Dumnezeu; har, talent, forță, frumusețe interioară cât cuprinde, înțelepciune și viață lungă. Uneori, doream să întorc capul și cu privirile să admir unele sculpturi și imensa bibliotecă sculptată de culoarea negrului de fum cu geamuri din cristal veritabil. La plecare am putut vedea mai clar. Eram în picioare și-mi puteam plimba privirile după cum dorea sufletul meu. Ne-am luat rămas bun. Mâna pe care am dus-o spre obraz la sosire, acum am sărutat-o printr-un sărut pios. Am plecat împreună cu profesorul Ion Grigore atât de tăcută și impresionată, negăsind cuvinte de mulțumire. Multă vreme am purtat în sufletul meu chipul acelui spirit; parcă era chipul unui sfânt din pictura mănăstirilor moldave ! Multă vreme au plutit asupra mea cuvintele  pe care le-am auzit rostite cu atâta noblețe, ca și cum erau cuvinte de duh. Pentru mine, a fost și va rămâne o zi de neuitat, datorită lui Ion Grigore!
27 februarie, 2005

Leave a Reply